Apartament fără mobilă? Lecția Înaltei Curți despre obligația de predare

Când mobilierul devine mărul discordiei?

Într-o decizie recentă, pronunțată pe 26 noiembrie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a tranșat o dispută imobiliară care ar putea schimba modul în care instanțele privesc neînțelegerile dintre vânzători și cumpărători. Totul a pornit de la un contract de vânzare-cumpărare în care părțile au bătut în cuie un detaliu esențial: apartamentul trebuia predat „la cheie”, complet mobilat și utilat, exact așa cum fusese văzut la vizionare.

Ultimele știri

Vicepreședintele Camerei Deputaților susține simplificarea legilor energeticeRomânia a strâns 4,5 miliarde de euro prin nouă emisiune de euroobligațiuniUn operator italian de telecomunicații a fost amendat cu 1,7 milioane de euroAmendă de 5.000 de euro în Italia pentru nesoluționarea unei cereri de ștergere a datelor

Surpriza a venit însă în ziua predării. Cumpărătorii au găsit locuința goală, fără dotările promise, și au refuzat să mai preia imobilul, cerând rezoluțiunea contractului. Dacă prima instanță le-a dat dreptate, obligând vânzătorul la restituirea banilor, Curtea de Apel a întors situația la 180 de grade. Judecătorii de apel au considerat că lipsa mobilei este doar o „evicțiune minoră”, insuficientă pentru a anula întreaga tranzacție, și au obligat cumpărătorii să accepte apartamentul.

Evicțiune sau simplă neîndeplinire a obligațiilor?

Analizând recursul, Înalta Curte a clarificat o distincție juridică fină, dar crucială. Potrivit Codului civil, garanția contra evicțiunii (art. 1695) se referă la asigurarea dreptului de proprietate, adică la liniștea cumpărătorului că nu va fi tulburat de terți. În acest caz, însă, problema nu era dreptul de proprietate, ci starea bunului predat.

Magistrații supremi au subliniat că, atunci când un vânzător nu livrează bunul conform înțelegerii, ne aflăm în fața unei încălcări a obligației principale de predare (art. 1672, pct. 2 din Codul civil). Mai mult, art. 1690 alin. (1) impune clar ca predarea să se facă exact în starea în care se afla bunul la momentul semnării contractului. Prin urmare, instanțele nu pot ignora voința părților, catalogând drept „minoră” o lipsă care, pentru cumpărător, a fost decisivă în semnarea tranzacției.

În final, ÎCCJ a admis recursul, a anulat decizia Curții de Apel și a trimis dosarul spre rejudecare. Mesajul instanței supreme este limpede: judecătorii trebuie să (Decizia nr. 2128/2025, Secția I civilă a ÎCCJ, comentată de avocata Ruxandra Dobrescu).

Sursă: Juridice