Cum abordează Roghină subiectul din perspectivă epistemologică?
Dezbaterea privind natura și limitele sistemului democratic românesc a capătat o nouă dimensiune odată cu publicarea unei lucrări tematice care explorează profunzime aspectele constituționale, istorice și actuale ale guvernanței. Textul reunește contribuții academice care pun sub lupă mecanismele prin care tradițiile democratice sunt interpretate, aplicate și, uneori, contestate în contextul postcomunist.
Ultimele știri
Datele medicale din cardul de sănătate sunt accesibile doar medicilor
Schimbări în procedura atragerii răspunderii solidare în Codul de procedură fiscală
Cum funcționează ceasul SOS pentru seniori: Ghid complet
Primăriile decid singure regulile pentru animalele de companie la blocO atenție deosebită este acordată conceptului de „democrație militantă”, o formă de regim care, deși pare o contradicție în termeni, se dovedește a fi esențială pentru supraviețuirea instituțiilor liberale în fața amenințărilor externe și interne.
Analiza inițială, semnată de Manuel Guțan, susține ideea că România postcomunistă este, prin definiție juridică, o democrație militantă. Această caracterizare nu este aleatorie, ci derivă direct din clauzele constituționale și legislative care au codificat lecțiile amare din trecut. Memoria instituțională a statului a transformat experiențele negative din istorie într-un set de reguli de protecție. Totuși, există o nuanță importantă: forma individuală a acestei democrații militante poate fi urmărită până în perioada interbelică, o practică care a fost redescoperită și relevată în timpul procesului electoral prezidențial din intervalul 2024-2025.
În anii 1918-1938, România a experimentat o versiune individuală a acestui tip de guvernanță.
Deși a apărut ca o măsură de urgență, ea nu era o simplă stare de asediu, ci o strategie deliberată a liderilor vremii pentru a apăra structurile democratice liberale împotriva ascensiunii forțelor din extrema dreaptă, cele iliberale și autoritare.
Această perioadă servește astăzi ca punct de referință critic pentru a înțelege până unde poate merge apărarea democrației împotriva extremismului și pentru a calibra cadrele normative necesare unui militantism democratic modern.
Pe de altă parte, Răzvan-Cosmin Roghină abordează subiectul din perspectiva epistemologică, analizând cum tradițiile democratice românești se manifestă în drept. Existența formulei constituționale din articolul 1, alineatul (3), care invocă „spiritul tradițiilor democratice ale poporului român”, generează o dilemă fundamentală: cum poate un sistem juridic își justifica legitimitatea bazându-se pe o tradiție care pare să nu aibă o practică instituțională constantă?
Patrick Glenn asupra tradiției ca formă de informație normativă. Teza centrală este că mențiunea din Constituție nu este o descriere factuală, ci o ficțiune juridică cu scop teleologic.
Valabilitatea acesteia depinde de capacitatea sistemului de a fi testat prin falsificare, adică de abilitatea de a identifica și penaliza abaterile de la angajamentele sale democratice.
Istoricul prezentat acoperă o gamă largă de evenimente, de la importarea modelului constituțional belgian în legea fundamentală din 1866, trecând prin ambivalențele Constituției din 1923 și păstrarea paradoxală a normelor democratice sub regimul comunist (1947-1989), până la reactivarea unor forme latente post-1991. Perioada recentă este marcată de crize constituționale din 2012 și 2017, tensiuni privind statul de drept cu instituțiile europene în 2021-2022, utilizarea politică a reformei pensiilor magistraților în 2026 și, culminant, anularea alegerilor prezidențiale din 2024.
Andreea Verțeș-Olteanu examinează votul ca fiind o tradiție democratică fragilă, subliniind că această practică nu este liniară. Semnificația sintagmei constituționale despre tradiții devine evidentă doar dacă privim istoria sufragiului. Tradiția îndeplinește roluri identitare și interpretative, dar nu poate fi dedusă exclusiv din textul legal; ea necesită o verificare triplă: prin raportul dintre Constituție, practica instituțională și conștiința civică.
Istoria electorală românească arată o continuitate a instituției votului, dar o discontinuitate persistentă a naturii democratice a acestuia.
De la votul cenzitar și colegiile electorale, prin sufragiul universal masculin și primele alegeri interbelice, trecând prin plebiscitele autoritare și alegerile ritualizate ale comunismului, până la reconstrucția democratică după 1991, fiecare etapă a demonstrat o modalitate diferită de a păstra, deforma sau transforma actul votării.
Cum analizează Didia digitalizarea cooperării succesorale?
Astfel, tradiția nu este o linie neteză de practică democratică, ci o serie de întoarceri recurente către suveranitatea populară, folosită ca limbaj al legitimității.
În era digitală, această fragilitate este amplificată de fenomene noi precum microtargetingul, profilarea psihologică, boții, astroturfingul, deepfake-urile și dezinformarea, care adaugă straturi suplimentare de complexitate.
Secțiunea de studii și discuții începe cu analiza lui Ionel Didia privind digitalizarea cooperării succesorale. Implementarea Regulamentului (UE) nr. 650/2012 și apariția Certificatului European de Moștenitor (CEM) au stârnit dezbateri academice aprinsе în România. Punctele de dispută au vizat relația dintre certificatul național, reglementat de Legea nr. 36/1995 (republicată), și noul instrument european, precum și adaptarea rolului notariilor publice. CEM se poziționează ca o inovație menită să simplifice demonstrarea statutului de moștenitor sau administrator al masei succesoriale în orice stat membru, eliminând necesitatea procedurilor clasice de recunoaștere sau exequatur.
Deși Regulamentul nu armonizează dreptul material al succesiunilor, domeniu profund legat de identitatea culturală a fiecărei țări, el stabilește un mecanism de recunoaștere reciprocă și o metodologie uniformă pentru determinarea legii aplicabile (lex successionis), bazat pe principiul unității succesiunii.
Articolul explorează potențialul digitalizării acestui instrument, aliniindu-se strategiilor europene de justiție electronică și identitate digitală, argumentând că viitorul CEM se află la intersecția dintre securitatea juridică, interoperabilitatea tehnică și încrederea instituțională.
Ion Corbu analizează impactul predictibilității fiscale și al securității dreptului de proprietate, concentrându-se pe riscurile transferării volatilității pieței imobiliare către cetățeni. Impozitarea bazată pe „valoarea de piață” este promovată frecvent ca o soluție modernă și echitabilă, în linie cu standardele statelor dezvoltate. Totuși, studiul critică această abordare în contextul specific românesc, caracterizat de venituri medii, o capacitate administrativă limitată și un sistem de protecție socială insuficient. Argumentul principal este că adoptarea mecanică a unui sistem bazat pe valoare generează riscuri semnificative pentru predictibilitatea fiscală. Fără corecții instituționale, cum ar fi plafoane de creștere, reevaluări calibrate sau scutiri sociale, volatilitatea pieței este transferată direct către contribuabil.
Efectul este asimetric: în perioade de creștere a prețurilor, impozitele cresc brusc, independent de veniturile reale, iar în perioade de scădere, administrarea fiscală nu poate ajusta rapid evaluările.
Rezultată erodarea predictibilității și a securității proprietății.
Analiza comparativă arată că statele care folosesc valoarea de piață o fac doar într-un cadru instituțional robust care controlează volatilitatea.
În absența acestor mecanisme, soluția devine o sursă de risc sistemic, concluzia fiind că impozitarea la valoarea de piață este o eroare de politică fiscală în actualul context românesc, necesitând baze de impozitare mai stabile și obiective.
Ultima contribuție, semnată de Marta Claudia Cliza și Constantin-Claudiu Ularu, investighează trăsăturile structurale ale serviciului public. În societățile moderne, dependentе de infrastructură și de o mulțime de utilități, cerința cetățenilor de a accesa aceste facilități este tot mai presantă, în special în zonele urbane dense.
Nevoile bazice nu pot fi satisfăcute decât prin rețele integrate de organisme specializate care desfășoară activități de sorginte publică. Funcția de prestare a serviciilor comunitare, atribuită autorităților publice, a devenit un pilon esențial al societății actuale. Acest lucru complică definirea juridică a „serviciului public”, făcând conceptul tot mai greu de cuprins în definiții standardizate.
Articolul își propune o analiză integrată, elaborată și comparativă a dimensiunilor complexe și multidisciplinare ale instituției serviciului public, explorând valențele sale emergente într-o perspectivă holistică.
Sursă: Universul Juridic