Ce se întâmplă cu politica românească?
La ora 8:05, am întins mâna spre telecomandă. Un gest automat, aproape inconștient.
Ultimele știri
Lansarea ANPPS la Senat: colaborare pentru sănătate orală echitabilă
De ce România ar trebui să acorde prioritate Fondului Social pentru Climă?
ELCEN reface instalațiile afectate la CET București Vest printr-un amplu program de măsuri
Piedone junior a fost exclus din Partidul Umanist Social LiberalDar ceva mă atrăgea spre televizor. Prima știre: „Momentul adevărului: cum se împart voturile la moțiune” (România TV). A doua: „Bolojan pregătește trecerea în opoziție” (Antena 3 CNN).
A treia: „Criză politică fără precedent în România” (Digi24). A patra: „Liberalii convocați la un restaurant de lux” (Realitatea Plus). Am rezistat până la a cincea: „Moțiunile care au zguduit scena politică” (B1 TV).
Și a șasea: „PSD va vota deschis la moțiunea de cenzură” (Euronews). În fine, ultima: „Ultimele negocieri înainte de căderea guvernului” (Prima News). Televiziunile își fac treaba: alimentează curiozitatea publicului cu benzi de știri.
Viața mea, ca cetățean, s-a redus la o bandă de știri. Am recunoscut inutilitatea gestului și am oprit televizorul. Mi-am văzut de treabă, o altă bandă de știri inutilă.
La ora 11:12, aceeași mână a întins spre telecomandă. Alte benzi de știri. Nu mai eram interesat de niciuna. A început. Camera a alternat cadrele cu Ilie Bolojan și Sorin Grindeanu: Bolojan la conducerea guvernului, Grindeanu la tribuna Parlamentului. Mă simțeam din nou inutil în afacerea lor.
Urmăream discursurile fără să am vreo părere, vreo impresie, vreo tresărire. A început votul. O învălmășeală în jurul urnelor.
Apoi, camera s-a oprit asupra locurilor rezervate miniștrilor și l-am zărit pe… Actorul meu. Părea dezorientat, singur, stingher. Mi-a venit să-l strig.
Dar nu am apucat: imaginea s-a schimbat. Guvernul a căzut. Iar Actorul meu, cel care a ocupat timp de zece luni funcția de ministru al Culturii, se va întoarce la monodrama mea.
Cea mai mare bucurie a zilei. Speranța mea. Dorința mea era pe cale să se împlinească.
Am revenit la viață.
Mi-a venit să-i trimit un mesaj pe WhatsApp, dar am ezitat. Ce să-i scriu?
„Salut!.” Am avut curajul să-l întreb dacă, după negocierile pentru formarea unui nou guvern, se va întoarce la piesa mea, la proiectul spectacolului pe care l-a abandonat acum zece luni?
Nu am avut curajul. E treaba lui acolo, nu trebuie să mă amestec! Da, asta este știrea zilei: Actorul meu este liber și se va întoarce.
Nu faptul că a picat guvernul Bolojan și situația țării se va complica, ci că Actorul meu se întoarce…
Dar dacă nu se întoarce? Dacă, după minister, alege un alt proiect?
Unul seducător, luminos, atrăgător. Dacă va reciti monodrama și nu-i va mai plăcea? Dacă mă va trăda în această aventură artistică?
Dacă mă va lăsa cu ochii în soare? Trebuie să o sun pe regizoarea mea, acum. Să o întreb dacă încă ține la proiectul înghețat.
Dar dacă nu se întoarce?
Dacă ea ține, atunci și Actorul meu va ține. Dacă nu mai ține, atunci nici Actorul nu va mai fi interesat de piesa mea. Asta este legătura magică dintre actor și regizor!
Eu sunt doar un scriitor. Nu am o astfel de legătură cu nimeni. Doar cu benzile de știri de la televizor, pe care le citesc mecanic.
Nu o sun pe regizoare. Stau cu privirea lipită de ecran, poate îl mai văd încă o dată pe Actorul meu stingher. Îmi voi face cu mâna de data asta.
Revin cu picioarele pe pământ.
Este foarte posibil ca, în urma negocierilor de la Cotroceni, Actorul meu să facă parte din următorul guvern. Nu voi rezista încă un mandat de ministru. Dar de ce să nu-l numească ministru al culturii pe un alt actor?
Pe Dan Puric, de exemplu! Este un actor talentat, dar nu va fi niciodată Actorul meu. Pe Tudor Chirilă sau Marius Manole, de ce nu?
Sunt influenceri și au o bună notorietate pentru postul de ministru al culturii. Să-l lase pe al meu să-și vadă de viața de actor. Până acum a trăit viața unui demnitar.
A făcut destule ca ministru. A tulburat viața artiștilor. Ah, artiștii ăștia sunt atât de sensibili!
Nu are rost să-i fac acum un bilanț celor zece luni de ministeriat. El a trăit intens. Eu am trăit inutil, așteptându-l.
Noroc cu moțiunea, care acum m-a readus la viață.
Ce frumos este să speri. Nu mai am vreo speranță în România, în clasa politică, în reforme, în nivelul de trai, în spitale noi… Totul este inutil.
Ca într-o colivie.
Dar speranța mi s-a aprins în interesul meu: să-mi văd monodrama pe scenă, să o îmbrățișez pe regizoarea mea adorabilă, pe Actorul meu, aplauze, aplauze… (Am mai scris scena asta.
Mă repet.) Asta este viața mea! Nu cea în care am lâncezit zece luni, ci viața creației care se va naște. Dacă Actorul meu se va întoarce.
Și dacă a uitat monodrama? Dacă m-a uitat, cu atâtea pe cap? Asta ar fi ca o lovitură de cuțit în inimă: uitarea.
De aceea trebuie să-i trimit un mesaj simpatic: „Adio și să nu mă uiți – adio!”. Se va prinde de unde este replica, doar a jucat Shakespeare. Bucuria mea se stinge.
Să ies pe balcon și să strig: „Actorul meu se întoarce!”. Sunt scrântit.
Sursă: libertatea
Conținut scris de redacția noastră actesidrepturi.ro / Raluca Gheorghiu și asistat AI.