Adina Popescu: Internarea la Floreasca m-a făcut să mă simt ca un sac de cartofi abandonat

Adina Popescu: De ce nu așteptă schimbări imediate în sistemul de sănătate?

Adina Popescu a dezvăluit în revistă Dilema trăsăturile grozave ale unei internări de șase zile la Spitalul Clinic de Urgență București – Floreasca, o perioadă în care a simțit că nu era tratată ca o persoană, ci ca un obiect lipsit de valoare umană. Jurnalista a explicat că lipsa din rubrica sa de câteva săptămâni a fost determinată de această experiență dureroasă, pe care a decis să o facă cunoscută public pentru a-atrage atenția asupra condițiilor indignante din cadrul unui spital de urgență din România.

Ultimele știri

Ilie Bolojan cere indexarea pensiilor și salariilor în 2027, la pachet cu tăieri drastice de cheltuieliGest impresionat după cursa de coșmar Flydubai: Ambasada Israelului în România laudă un adevărat erouTollRo în funcțiune: ce se schimbă pentru șoferi de la 1 octombrieExecuție eșuată a condamnată la moarte Christa Pike, transportată la spital în agonie inutilă

A declarat că nu s-a simțit nici o ființă umană, nici chiar un pacient, ci mai degrabă ca un sac de cartofi lăsat neglijat pe un pat de spital, la care de când în când i se administra un calmant, fără a-i fi oferită explicații clare sau atenție adecvată.

Această comparație, dureroasă și imagistică, a fost utilizată pentru a ilustra sentimentul de abandonare totală pe care l-a trăit în timpul săptămânii petrecute sub observație medicală.

A fost complet imobilizată în timpul internării și aștepta o intervenție chirurgicală, iar lipsa comunicării eficiente între personalul medical și ea a contribuit semnificativ la agravarea stării ei psihice. Deși, conform verificărilor efectuate de conducerea spitalului, pacientă i-au fost transmise informațiile privind diagnosticul, natura urgenței amânate a intervenției, motivele pentru care a fost amânată și data estimată pentru operare, aceste detalii nu au fost prezentate într-un mod clar, constant și documentat pe toată durerea internării.

Conducerea Spitalului Clinic de Urgență București a confirmat, în urma analizelor efectuate în Secția Clinică Ortopedie și Traumatologie III, că au existat deficiențe în modul în care a fost asigurată comunicarea între echipa medicală și pacientă, chiar dacă informațiile esențiale au fost, de fapt, transmise.

Această inconsistență între conținut și formă a comunicării a dus la o percepție de neglijare și izolare de partea pacientului, care a simțit că vocea ei nu a fost auzită și că nevoile ei de informație și respect nu au fost luate în considerare.

Adina Popescu a afirmat că nu așteaptă ca articolul ei să producă schimbări imediată în sistemul de sănătate, fiind conștientă că mulți altri pacienți trec prin situații similare sau chiar mai grave, iar unele dintre poveștile lor sunt mai traumatice decât a sa. Totuși, a subliniat că tăcerea colectivă nu este o soluție acceptabilă, mai ales că fenomenele de acest tip nu pot fi considerate normale într-o țară europeană în anul 2026.

A adăugat că, fără contribuțiile financiare lunare ale cetățenilor, sistemul de sănătate ar fi în pericol de colaps, iar în acest context, vocea civică devine esențială pentru a preveni deteriorarea ulterioară a serviciilor medicale.

De ce Adina Popescu a păstrat poziția, în ciuda explicațiilor?

A exprimat convinția că protestul pacienților și familiarilor lor, când este bine fundamentat și constant, poate reprezenta o forță de presiune necesară pentru a determina autoritățile să intervină și să remedieze dysfuncțiile sistemice.

În Spitalul Clinic de Urgență București, flexibilitatea în programarea intervențiilor este caracteristică activității unui spital de urgență, în care cazurile cu risc vital și cele cu nevoie de intervenție chirurgică imediată beneficiaz de prioritate permanentă, indiferent de programul inițial. Astfel, amâna unei operatii nu este, prin sine, o dovadă de neglijare, ci o măsură necesară în contextul unei medii clinice dinamice și imprevizibile, unde prioritățile trebuie să fie reevaluate în permanență în funcție de gravitatea cazurilor care apar.

În ciuda acestor explicații, Adina Popescu a menținut poziția sa, subliniând că chiar dacă motivele tehnice ale amânării sunt justificate, modul în care aceste informații au fost transmise – sau nu au fost transmise – a determinat experiența sa traumatică. A insistat că nu e suficient ca informațiile să existe în dosarul medical sau să fie menționate în discuții informe; ele trebuie să fie comunicate pacientului cu empatie, claritate și constanță, în limba accesibilă și cu ocazia de a pune întrebări.

Fără această dimiune umană, chiar și cele mai bine intenționate proceduri medicale pot deveni sursă de sufrință psicologică, așa cum a fost cazul ei.

A adăugat că experiența ei nu este un caz izolat, ci reflectă o problemă structurală legată de lipsa de instruire adecvată în comunicarea pacient-medic și de supraccărcarea sistemului, care lasă personalul medical fără timp sau resurse pentru a-oferi atenție necesară fiecărui individ.

A mai adăugat că a revenit în publicare nu pentru a acuza individui, ci pentru a declanșa un dialog public despre necesitatea de a reconsidera modul în care funcționează spitalele de urgență în România, mai ales în contextul presiunii crescute asupra sistemului de sănătate. A menționat că, deși nu se așteaptă ca un singur articol să transforme întregul sistem, crede că acumularea de teste precum cea ei poate contribui la modificarea percepției publice și, pe termen lung, la aplicarea de presiune asupra decizorilor pentru a adopta măsuri concrete de ameliorare.

A concluzionat că tăcerea nu este o variantă – și că vocea pacientului trebuie să fie auzită, chiar și când sistemul e supraccărcat.

Conținut scris de redacția noastră actesidrepturi.ro / Alina Andrei și asistat AI.