Răspunderea în era AI: instrument, nu substitut
Răspunderea civilă cere un subiect uman
Articolul face parte din seria dedicată inteligenței artificiale, o temă cu un potențial uriaș și o actualitate maximă. În prima parte a seriei am examinat propunerea de lege B563/2026 și modul în care platformele automate de servicii juridice funcționează. Partea a doua a analizat statutul dreptului de autor pentru conținuturile generate de mașini. Episodul curent se concentrează asupra unui aspect esențial: răspunderea.
În primul episod am argumentat că IA este un instrument extrem de util pentru avocați, dar nu poate înlocui complet profesioniștii. În al doilea am demonstrat că legislația privind dreptul de autor conduce la aceeași concluzie: fără o persoană fizică care face alegeri creative, nu există operă protejabilă. Rămânea o întrebare neclarificată: dacă munca juridică nu este protejată prin dreptul de autor, pe ce se bazează exclusivitatea profesiei? Ce vând de fapt acele platforme automate? Răspunsul se găsește în conceptul de răspundere. Avocatul nu deține drepturi de autor asupra modului în care raționează, dar deține competența de a presta serviciul și răspunde personal pentru calitatea lui.
Există un paradox frecvent invocat de criticii rezervării profesiei. Legea nr. 8/1996 exclude din protecție ideile, teoriile, conceptele, procedeele și metodele, precum și textele oficiale de natură legislativă, administrativă sau judiciară (articolul 9). Nici legea, nici hotărârea judecătorească nu aparțin nimănui. Interpretarea, argumentul și strategia pot fi folosite liber, oricât de valoroase ar fi; singura formă concretă a unui memoriu poate fi protejată, nu raționamentul din spatele lui. De aici derivă argumentul platformelor: dacă materia primă este liberă, de ce nu ar putea o mașină să o prelucreze și să o comercializeze?
Răspunsul corect este că valoarea unui serviciu juridic nu a stat niciodată în proprietatea asupra textului. Avocatul nu vinde un simplu text, ci asumarea lui, particularizarea pe cazul concret și, nu în ultimul rând, confidențialitatea, despre care vom discuta în un articol viitor.
Răspunderea civilă cere un subiect uman. Codul civil leagă obligația de despăgubire de fapta ilicită săvârșită cu vinovăție, adică cu intenție sau din culpă (articolul 1357). Vinovăția este o stare a conștiinței. O mașină nu are conștiință, nu are patrimoniu și nu poate fi obligată la plata despăgubirilor. Nici formele de răspundere fără vinovăție nu schimbă concluzia: pentru fapta prepusului răspunde comitentul (articolul 1373), iar pentru prejudiciul cauzat de lucruri, paznicul lor juridic (articolul 1376), adică tot o persoană. Când un sistem de IA provoacă un prejudiciu, legea caută omul sau persoana juridică din spatele lui: producătorul, furnizorul, utilizatorul.
Noua Directivă (UE) 2024/2853 privind răspunderea pentru produsele cu defecte include expres software-ul printre produse, dar răspunderea rămâne a operatorilor economici (producătorul, importatorul, reprezentantul autorizat, furnizorul de servicii de executare a comenzilor), nu a programului. Această directivă trebuie transpusă până la 9 decembrie 2026 și se va aplica produselor introduse pe piață după această dată.
Răspunderea penală cere, de asemenea, un om. Infracțiunea este definită ca fapta săvârșită cu vinovăție (articolul 15 din Codul penal), iar pedepsele se aplică persoanelor fizice și, în condițiile legii, persoanelor juridice (articolul 135 din Codul penal). O mașină nu poate fi pedepsită. Nu are libertate care să fie restrânsă, nici patrimoniu din care să plătească o amendă, și nu poate fi nici descurajată, nici reeducată. Ideea unei „personalități electronice”, lansată de Parlamentul European în 2017, nu a fost preluată în legislația actuală. AI Act pune obligațiile pe furnizori și pe implementatori (cei care utilizează sistemele sub propria autoritate), adică tot pe oameni și pe societăți.
Consecința este directă. Omul care nu poate fi scos din centrul răspunderii nu poate fi scos nici din centrul serviciului juridic. Dacă o platformă automatizată dă un sfat greșit, programatorul va spune că nu este jurist, furnizorul va invoca termenii și condițiile, iar mașina nu poate fi trasă la răspundere. Clientul rămâne singur cu prejudiciul. Avocatul, în schimb, răspunde disciplinar, civil, cu asigurare profesională obligatorie, și, la nevoie, penal. Acesta este temeiul adevărat al rezervării profesiei, nu dreptul de autor.
Replica mea a fost că obiecția confundă două lucruri
În procesul de redactare a acestui articol, am purtat cu un instrument de IA o dispută pe care o redau aproape fidel, deoarece ea însăși ilustrează tema centrală. Teza de plecare era următoarea: unii dintre cei care dețin platforme de IA urmăresc, în fond, să câștige fără niciun efort intelectual propriu: să vândă rezultatul unei munci pe care nu a depus-o un om, ci o mașină.
Obiecția mașinii a fost că formularea ar fi prea largă. Efortul ingineresc și capitalul investit în platforme sunt reale, iar dreptul nu condiționează în general profitul de efort: proprietarul încasează chirie fără să muncească, acționarul încasează dividende. Majoritatea platformelor nu pretind nici măcar drept de autor asupra rezultatelor, ci le atribuie utilizatorului și câștigă din vânzarea instrumentului. Linia corectă ar fi alta: efortul tehnic se răsplătește prin vânzarea tehnologiei, nu prin însușirea muncii altora și nici prin vânzarea unor servicii pentru care furnizorul nu are competența și nu își asumă răspunderea.
Replica mea a fost că obiecția confundă două lucruri: efortul depus pentru a construi instrumentul și valoarea care se vinde prin el. Cine vinde un aparat foto vinde un obiect tehnic, iar efortul ingineresc se regăsește integral în preț. Cine vinde însă o „consultație juridică” generată automat sau o „operă” fără autor vinde altceva: un conținut intelectual. Pentru acel conținut nu a depus nimeni efortul intelectual. Inginerul nu este jurist. Mașina nu are, în sens juridic, nici intelect, nici vinovăție. Iar mulți dintre autorii ale căror opere au alimentat modelul nu au fost întrebați și nu au fost plătiți. Practic, IA este antrenat pe informații extrase din surse diverse, inclusiv de pe internet și din baze de date, într-o manieră cel puțin discutabilă.
Nici exemplul chiriei nu ajută. Proprietarul câștigă din ceva ce îi aparține. Platforma câștigă dintr-o valoare intelectuală care nu îi aparține, fiind creată de alții și preluată, în bună parte, fără plată. Iar criteriul propus de instrument, competență și răspundere, se reduce în final tot la efortul intelectual. Competența este efort intelectual acumulat în ani de studiu și practică. Răspunderea este asumarea propriei judecăți, adică a unui efort intelectual pe care l-ai depus tu. Cine nu a depus acest efort nu are ce să își asume.
Verdictul este clar. Ordinea juridică a tranșat deja disputa în favoarea tezei de la care am pornit: nu se poate câștiga din valoare intelectuală fără efort intelectual propriu. Dreptul de autor răsplătește doar creația intelectuală a unui om. Profesiile rezervate cer calificare, adică efort intelectual dovedit. Răspunderea penală cere vinovăție, iar răspunderea civilă cere, în toate formele ei, o persoană care să răspundă. Platforma poate câștiga din vânzarea instrumentului, și e firesc să o facă. Nu poate câștiga însă din valoarea intelectuală a unui serviciu sau a unei opere fără ca cineva să fi depus efortul intelectual și să răspundă pentru el. Acest lucru nu trebuie să fie posibil, iar ordinea juridică existentă, aplicată corect, nu îl permite.
Ce vând, de fapt, platformele? Și cine le mai oprește? Cu ce titlu se vinde „munca” AI? Juridic, cu niciunul care să privească rezultatul. Nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are. Asupra unui rezultat generat fără aport uman nu există drept de autor, deci nu există nimic de cedat sau de licențiat în exclusivitate. Singurul titlu real al furnizorului privește instrumentul: programul pentru calculator, protejat ca atare de Legea nr. 8/1996. Ce se vinde, contractual, este accesul la un software.
Ce împiedică platformele mari să elimine cele mici? Practic, foarte puțin. Multe platforme „juridice” mici nu au model propriu. Sunt construite peste modelele marilor furnizori, prin API, și depind integral de prețurile, condițiile și deciziile acestora. Cu cât modelul mare acumulează mai multe date și mai mulți utilizatori, cu atât devine mai bun și mai greu de concurat. Furnizorul mare poate oricând să scumpească accesul, să schimbe condițiile sau să oprească serviciul, lăsând platformele mici fără suport tehnic.