Libertatea de circulație în Uniunea Europeană nu oferă automat dreptul de ședere fără reședință

Partenera britanică s-a mutat în România în 2025!

Avocata generală susține că deplasarea simplă pentru formalizări nu creează automat dreptul de ședere pentru partenerul străin

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a publicat joi, 17 septembrie 2026, concluziile formulate de avocata generală Laila Medina în cadrul cauzei C-449/25, cunoscută sub denumirea de „parteneriat civil”. Această intervenție juridică a fost solicitată de Serviciul pentru Imigrări al Județului Bihor și vizează interpretarea normelor privind cetățenia europeană.

Punctul central al dezbaterii este dacă exercitarea liberă a dreptului de a circula în spațiul UE, fără a stabili o reședință reală într-o altă țară membră, generează automat un drept de ședere derivat pentru partenerul cetățean al unei țări terțe.

Contextul legal al litigiului pornește din anul 2024, când o femeie cu cetățenie română s-a deplasat în Italia exclusiv pentru a oficializa o uniune civilă cu partenera sa, o britanică. După efectuarea formalităților, cetățeanul român a părăsit imediat teritoriul italian, revenind în țara sa de origine. La momentul respectiv, cele două femei aveau domiciliile stabilite în locuri diferite: una în România, iar cealaltă în Australia. Nicio dintre ele nu deținea reședința în Italia, țara unde actul civil a fost încheiat.

Situația a evoluat în anul 2025, când partenera cu cetățenie britanică a sosit în România pentru a se instala aici. La aproximativ trei luni după sosire, aceasta a depus o cerere la autoritățile române pentru prelungirea dreptului de ședere temporar, invocând motivul reunificării familiale. Cererea a fost însă respinsă de administrație, argumentul principal fiind că legislația internă românească nu recunoaște uniunile civile încheiate între persoane de același sex. De asemenea, s-a constatat că britanica nu îndeplinea criteriile specifice impuse de legea românească pentru dreptul de ședere prin reunificare familială.

Neîndatorată de hotărârea administrativă, cetățeanul britanic a contestat decizia de returnare în fața instanței de trimitere, Curtea de Apel Oradea. Judecătorii români au considerat necesară clarificarea aspectelor de drept european și au sesizat Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare prealabilă.

Aceștia doreau să afle dacă articolul 21 alineatul (1) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) se opune refuzului României de a acorda șederea partenerului străin, în circumstanțele în care uniunea civilă a fost încheiată în alt stat membru, dar niciunul dintre parteneri nu avea reședința acolo, iar dreptul intern nu recunoaște astfel de asocieri între persoane de același sex.

În concluziile sale, avocata generală Medina propune Curții de Justiție să constate că refuzul unui stat membru de a acorda un drept de ședere derivat nu cade sub incidența dispozițiilor dreptului Uniunii privind cetățenia, atunci când cetățeanul european nu a locuit niciodată în statul membru unde a fost încheiată uniunea civilă și nu există o relație de dependență financiară sau socială față de partenerul străin.

Articolul 21, alineatul 1 TFUE, analizat!

Analizând articolul 21 alineatul (1) TFUE, avocata generală reamintește că această normă garantează cetățenilor UE dreptul de liberă circulație. Orice drept de ședere al unui membru de familie cetățean al unei țări terțe este derivat din exercitarea acestei libertăți fundamentale. Laila Medina subliniază că faptele din cauză descriu o situație specifică, cunoscută în doctrină ca „întoarcere” (U-turn). În acest scenariu, cetățeanul Uniunii își exercită drepturile de circulație, apoi revine în statul membru de origine și invocă aceste drepturi pentru a obține șederea pentru partenerul străin.

Deși Directiva 2004/38 nu reglementează explicit astfel de situații de tip „întoarcere”, avocata generală susține că condițiile pentru acordarea unui drept de ședere derivat într-un stat gazdă ar trebui aplicate prin analogie. Motivul este că, în ambele ipoteze, cetățeanul Uniunii este cel care inițiază exercitarea dreptului la liberă circulație și rămâne persoana de referință pentru atribuirea drepturilor derivate.

Pentru ca o situație de tip „întoarcere” să genereze un drept de ședere, trebuie îndeplinite simultan două condiții esențiale. Prima condiție impune ca cetățeanul Uniunii să fi avut o ședere efectivă în alt stat membru, respectând criteriile din articolul 7 sau articolul 16 din Directiva 2004/38.

A doua condiție cere ca viața de familie să fi fost fie întemeiată, fie consolidată în perioada respectivei șederi efective.

În cazul de față, avocata generală observă că cetățeanul român nu a avut o ședere efectivă în Italia împreună cu partenera britanică.

Deplasarea a fost urmată de o întoarcere imediată în România, ceea ce face ca cerința „șederii efective” impusă de articolele 7 și 16 din Directiva 2004/38 să nu fie îndeplinită.

Mai mult, în Italia nu s-a creat sau nu s-a consolidat o viață de familie, în sensul jurisprudenței consolidate prin Hotărârea O. și B.

Prin urmare, simpla formalizare a actului civil, fără o prezență fizică și o integrare reală în statul membru vizitat, nu este suficientă pentru a acoperi partenerul străin cu protecția dreptului de ședere derivat.