Acte și Drepturi
Proceduri

De ce acum? Suveranismul și criza unei ordini a guvernării

Cosmin Tănase 08.11.2026

Un partid cu orientări illiberale poate atrage alegători care nu doresc să limiteze democrația

De ce așa-numitele discursuri suverane, naționaliste sau populiste reușesc să mobilizeze astfel de segmente importante ale populației, în România și în alte țări europene?

Și de ce reacția publicului la aceste discursuri este atât de des în condamnarea lor ideologică, mai degrabă decât o încercare serioasă de a explica circumstanțele care le fac credibile?

O parte din dezbaterea publică pare să fi acceptat deja răspunsul: suntem martori la o răsturnare a extremei drepte, o ofensivă împotriva democrației liberale și a valorilor europene.

Societatea este împărțită, tot mai oprimată, între democrați și extremiști, între apărătorii ordinii actuale și oponenții săi. Această interpretare poate descrie corect anumite discursuri și intenții politice. Dar explică comportamentul celor care îl susțin?

Este necesar să se facă o diferență între orientarea ideologică a unei mișcări, discursul prin care se mobilizează și motivațiile celor care votează pentru ea. Cele trei pot fi legate, dar nu sunt identice.

Un partid cu orientări illiberale poate atrage alegători care nu doresc să limiteze democrația, ci să sancționeze un guvern considerat ineficient.

Recunoașterea acestei diferențe nu înseamnă a relativiza natura nedemocratică a proiectelor politice, ci a evita a atribui automat ideologia liderilor întregului electorat. Dar există și un paradox în dezbaterea actuală.

Unii dintre cei mai vocali susținători ai liberalismului și ale statului de drept par să considere că invocarea acestor principii este deja o explicație suficientă a realității politice.

De parcă demonstrarea superiorității normative a democrației liberale ar demonstra, în sine, performanța politicilor produse în cadrul acesteia.

Ei bine, una este de a apăra principiile democratice, iar altul este de a explica de ce instituțiile care lucrează în numele lor nu reușesc întotdeauna să rezolve problemele societății.

Primul este o poziție normativă legitimă

Primul este o poziție normativă legitimă. A doua implică o analiză a rezultatelor guvernului.

Problema nu este ca discursul extremist să nu fie criticat, mai ales atunci când amenință drepturile individuale, pluralismul sau instituțiile democratice. Problema apare atunci când această critică înlocuiește analiza condițiilor care explică succesul lor. O Europă radicalizată sau o Europă nemulțumită?

Alegerile europene din 2024 au arătat mărimea sprijinului pentru partidele naționaliste și de dreapta: Rassemblement National a câștigat 31,37% în Franța, Fratelli d' Italia 28,75% în Italia, iar PiS și Confederația au acumulat 48,24% în Polonia.

În România, AUR, SOS România și POT au obținut împreună aproximativ 31,8% la alegerile parlamentare din decembrie 2024. Dar să privim dincolo de etichetele ideologice.

În 2024, rata de lipsă materială și socială severă a fost de 17,2% în România, dar numai de 2,3% în Polonia, de 4,6% în Italia și de 6,6% în Franța, potrivit Eurostat.

Deci nu putem explica apariția acestor partide cu o simplă relație între sărăcie și radicalizare.

În plus, în aprilie 2026, după 16 ani de guvernare Fidesz, Viktor Orbán a fost învins de partidul pro-european TISZA, care a obținut 53,18% din voturile din liste. În Serbia, alegerile parlamentare din octombrie 2026 au adus victoria mișcării conduse de studenți împotriva formației conduse de Aleksandar Vučić. Lista studenților a primit 53,7% din voturi. Victoria a fost întâmpinată de liderii europeni și interpretată ca o oportunitate pentru apropierea Serbiei de Uniunea Europeană.

Dar cât de mult din această victorie este o aderare ideologică la proiectul european și cât de mult este o respingere a corupției, a controlului politic asupra instituțiilor și a guvernării inacceptabile?

Mișcarea studenților s-a concentrat pe aceste probleme, evitând poziții categorice asupra problemelor geopolitice controversate.

Exemplele variază, dar ele ridică o întrebare comună: în ce măsură transformările electorale reflectă schimbările în convingerile ideologice și în ce măsură exprimă pierderea încrederii în capacitatea guvernului de a rezolva problemele colective? Cele două explicații nu se exclude reciproc, dar distincția dintre ele este indispensabilă pentru a înțelege fenomenul.

Această perspectivă este compatibilă cu explicațiile deja prezente în literatura academică, care leagă creșterea populismului de insecuritatea economică, pierderea statutului social, reacțiile culturale și neîncrederea instituțională.[1] Orientarea politică a nemulțumirii depinde de cine.