DAC6: obligații noi de raportare pentru aranjamente fiscale

Problema juridică esențială nu constă în a contesta legitimitatea transparenței fiscale?

O nouă abordare a reglementărilor europene în materie de transparență fiscală

Directiva (UE) 2018/822, cunoscută drept DAC6, a instituit un sistem obligatoriu de declarare a anumitor structuri transfrontaliere.

Scopul central al acestui instrument este combaterea planificării fiscale agresive și facilitarea schimbului de date între autoritățile fiscale din statele membre. Totuși, implementarea practică a acestor norme a scos la lumină tensiuni semnificative. Acestea vizează secretul profesional, dreptul la viață privată și la protecția comunicărilor, precum și garanțiile procedurale ale celor afectați de o verificare fiscală.

În data de 24 iunie 2026, Comisia Europeană a aprobat o propunere de reformare a Directivei privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal, documentul fiind identificat ca COM (2026) 308 final. Această inițativă acoperă și modificări la DAC6. Printre noutățile propuse se numără eliminarea declarărilor cu valoare redusă și precizarea statutului privilegiului profesional al avocaților.

Scopul eliminării raportărilor de valoare redusă este debirocratizarea sistemului.

Se propune ștergerea unor criterii generice, precum marcajele sau „hallmarks” de tip A, care generau un volum excesiv de rapoarte defensive și costuri mari pentru firme.

În paralel, se aduc clarificări privind modul în care avocații și consultanții fiscali aplică secretul profesional în raport cu obligațiile de dezvăluire.

Trebuie subliniat că această propunere se află încă în fază de negociere legislativă la nivelul Consiliului UE, în cadrul grupurilor de lucru, sub președinția irlandeză din a doua jumătate a anului 2026.

Problema juridică esențială nu constă în a contesta legitimitatea transparenței fiscale, ci în a stabili în ce condiții obligațiile de raportare pot afecta confidențialitatea consultărilor juridice și exercitarea efectivă a dreptului la apărare. În acest cadru, funcția avocatului trebuie evaluată prin prisma rolului său de protector al drepturilor și libertăților persoanei, inclusiv în procedurile fiscale. Avocatul nu este doar un simplu furnizor de date despre tratamentul fiscal al unei operațiuni. El poate avea mandatul de a apăra clientul împotriva unor măsuri nelegale, disproporționate sau insuficient motivate.

Distincția dintre apărarea juridică și expertiza fiscală nu implică negarea competenței consultantului fiscal de a interpreta legislația. Scopul este să se sublinieze diferențele dintre natura mandatului profesional, garanțiile aplicabile și responsabilitatea fiecărui profesionist în raport cu persoana asistată. DAC6 vizează identificarea timpurie a anumitor aranjamente transfrontaliere care pot ascunse riscuri fiscale, prin impunerea unor obligații de raportare pentru intermediari și, în anumite cazuri, pentru contribuabilii relevanți.

Mecanismul are ca scop să permită autorităților fiscale să obțină informații despre structuri și operațiuni care, în absența raportării, ar putea rămâne greu de identificat. Totuși, existența unei obligații de raportare nu echivalează, prin ea însăși, cu stabilirea caracterului ilicit al unui aranjament.

Raportarea este un mecanism de informare, nu o hotărâre privind existența evaziunii fiscale, a abuzului de drept sau a unei alte încălcări a legii.

Această distincție este vitală pentru protecția contribuabilului. Identificarea unui semn distinctiv în sensul DAC6 nu poate înlocui analiza situației concrete, a normelor aplicabile și a probelor relevante.

Secretul profesional al avocatului nu este un simplu avantaj al profesiei!

În mod similar, transmiterea unei informații către administrația fiscală nu înlătură obligația autorității de a respecta legalitatea procedurii și drepturile persoanei vizate. Prin urmare, obligațiile de raportare trebuie aplicate în limitele stabilite de directivă și de normele naționale de transpunere, cu respectarea garanțiilor fundamentale relevante.

Secretul profesional al avocatului nu este un simplu avantaj al profesiei.

El constituie o garanție a relației de încredere dintre avocat și client și, în ultimă instanță, o condiție a accesului efectiv la justiție.

Persoana trebuie să poată comunica avocatului toate informațiile relevante pentru a primi o evaluare juridică reală și pentru a-și pregăti apărarea fără teama unei divulgări nejustificate.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat legătura dintre protecția comunicărilor dintre avocat și client și articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care garantează respectarea vieții private și a comunicărilor. În cauza Orde van Vlaamse Balies și alții, Curtea a examinat obligația impusă avocatului care invocă secretul profesional de a notifica unui alt intermediar obligația de raportare în temeiul DAC6.

Curtea a constatat că această obligație de notificare aduce atingere protecției comunicărilor dintre avocat și client, deoarece poate dezvălui indirect faptul că avocatul a fost consultat în legătură cu aranjamentul respectiv.

Hotărârea nu trebuie interpretată ca o exceptare generală a avocaților de la orice obligație de raportare. Soluția privește obligația de notificare analizată în acea cauză și trebuie aplicată ținând seama de obiectul precis al litigiului și de argumentele juridice reținute de Curte.

Pentru delimitarea sferei protecției, este necesară examinarea activității efectiv desfășurate.

Contează dacă avocatul acordă consultanță juridică protejată de secretul profesional, reprezintă clientul, pregătește o apărare sau îndeplinește o altă funcție profesională supusă unui regim juridic diferit.

Așadar, simpla calitate de avocat nu poate fi tratată ca o imunitate absolută. În același timp, obligațiile de transparență fiscală sunt legitime, dar nu pot transforma avocatul într-un simplu canal de transmitere a informațiilor către administrația fiscală atunci când informațiile intră în sfera protecției conferite comunicărilor juridice.

Invocarea secretului profesional trebuie raportată la natura concretă a activității și la normele aplicabile.

Standardul CEDO nu instituie o imunitate profesională absolută, ci cere ca raportul dintre interesul public și confidențialitatea juridică să fie reglementat clar, proporțional și cu garanții efective.

Echilibrul dintre necesitatea de transparență și dreptul la confidențialitate juridică rămâne o provocare majoră. Fiecare caz trebuie analizat individual, luând în considerare nu doar statutul formal al profesionistului, ci și natura concretă a serviciului prestat. Doar astfel se poate asigura că obligațiile de raportare nu devin un instrument de presupunere a vinovăției, ci rămân un mecanism de informare propus și proporțional.