CCR a invalidat regulile de plasare a copiilor care comit fapte penale

Ce a decis Curtea?

Curtea Constituțională a invalidat recent două articole din legislația privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Decizia, adoptată în ședința din 21 octombrie 2026, schimbă modul în care sistemul de justiție tratează minorii care au comis fapte penale, dar care nu sunt încă deschiși la Magistrații au analizat obiecția de neconstituționalitate ridicată împotriva unor dispoziții din Legea pentru modificarea Legii nr. 272/2004, concentrându-se pe punctele 2 și 3 din articolul I.

Accentul a fost pus pe formularea „sau acesta a săvârșit o faptă cu violență”, preluată din contextul alineatului (1) al articolului 86.

Conflictul juridic viza posibilitatea autorităților de a dispune plasarea unui copil într-un serviciu de tip rezidențial specializat pentru o perioadă determinată. Măsura putea fi aplicată atunci când fapta penală comisă de un minor care nu era penal responsabil includea elemente de violență.

Totuși, legea permitea această intervenție și în situația în care un copil, pentru care erau deja stabilite măsurile prevăzute la articolul 85, continua să comită fapte penale.

În acest caz, comisia pentru protecția copilului sau instanța judecătorească aveau discreția de a decide internarea.

De ce a fost contestată legea?

Votarea finală a fost unanimă, Curtea declarând că dispozițiile criticate sunt neconstituționale.

Analiza a relevat aspecte cruciale: eliminarea necesității obținerii acordului părinților pentru ca un minor sub 14 ani să participe la programe speciale de consiliere psihologică nu a fost considerată o încălcare a articolului 26 alineatul (1), nici a articolului 48 și nici a articolului 49 alineatul (1) din Constituție.

Similar, s-a confirmat că plasamentul într-un serviciu rezidențial specializat nu violează articolul 49 alineatul (1) și nici articolul 147 alineatul (4).

Curtea a identificat deficiențe substantiale în alte zone ale legii.

Prima privește reglementarea dublă: încălcarea obligației de a participa la programele speciale de consiliere psihologică de către părinții unui copil care comite fapte penale fără a fi penal responsabil este sancționată simultan ca infracțiune și ca contravenție.

Unde a greșit legiuitorul?

Această suprapunere normativă, combinată cu utilizarea unei terminologii neunitare care face distincție ambiguă între „părinți” și „reprezentantul legal”, precum și obligația de a dispune măsuri atunci când a fost săvârșită o „faptă cu violență”, contravine direct articolului 1 alineatul (5) din Constituție.

De asemenea, imprecizia în definirea subiectului activ al infracțiunii de nerespectare a unei hotărâri judecătorești a dus la concluzia că aceasta ar putea fi săvârșită de un minor sub 14 ani, o situație care încălcă articolele 1 alineatul (5), 23 alineatul (12) și 49 din Constituție.

Argumentele invocate de Curte au subliniat că participarea la consiliere este dispusă de instanță în interesul superior al copilului.

Deși reprezentanții legali ai minorului pot fi ascultați în cadrul procedurii, ei nu au dreptul de a condiționa evaluarea judiciară prin exprimarea unui acord sau dezacord.

Obligația de a participa la aceste sesiuni psihologice este considerată o măsură adecvată, necesară și o ingerință minimă asupra drepturilor parentale, menținând un echilibru just între interesele concurente.

Ce se întâmplă acum?

Lipsa unei delimitări clare între regimurile de contravenție și de infracțiune pentru aceeași faptă ilicită generează o confuzie juridică inadmisibilă, încălcând exigențele de calitate a legii.

În plus, Curtea a arătat că, odată ce legiuitorul a definit o sintagmă în capitolul de dispoziții generale, acesta nu poate folosi aceeași formulare cu un înțeles diferit în dispozițiile specifice, decât să încalce calitatea legii. Introducerea expresiei „o faptă cu violență” pentru a determina plasamentul rezidențial face ca măsura să fie imprevizibilă, deoarece conceptul este vag, făcând dificilă identificarea strictă a infracțiunilor care intră sub incidența normei.

Mai mult, legiuitorul nu poate stabili responsabilitatea penală pentru un minor sub 14 ani în mod discordant cu Codul penal.

Plasamentul este considerat o măsură educativă, conform articolului 115 din Codul penal, aplicabil minorilor între 14 și 18 ani, fiind o formă de asistență socială care asigură găzduire, îngrijire, educație și integrare.

Decizia Curtei este definitivă și general obligatorie. Pe lângă admiterea obiecției pentru punctele criticate, instanța a respins ca neîntemeiată obiecția de neconstituționalitate pentru articolul I punctul 1 și punctul 3, constatând că aceste dispoziții sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Astfel, textul legal va fi completat cu dispozițiile declarate constituționale, iar celelalte vor fi eliminate din legislație.