Birocrația verde, tăiată! Cine scapă de raportarea de sustenabilitate?
Cine mai e obligat să raporteze din 2027?
Ministerul Finanțelor a publicat în Monitorul Oficial nr. 858 din 13 octombrie 2026 Ordinul nr. 1.281/2026, un act normativ mult așteptat care redefinește regulile jocului pentru raportarea privind durabilitatea. Noua reglementare transpune Directiva (UE) 2026/470, cunoscută drept Directiva ESG, având drept misiune clară tăierea birocrației care sugruma companiile.
Vestea bună e că legea nu șterge cu buretele obligațiile pentru toată lumea, ci vine cu ajustări tehnice majore: ridică pragurile financiare și de personal, oferă scutiri temporare și pune un scut de protecție în jurul micilor furnizori din lanțul valoric.
Schimbările majore intră în vigoare pentru exercițiile financiare începute la 1 ianuarie 2027.
Ce se întâmplă cu perioada de tranziție?
Din acel moment, doar companiile care calcă în accelerație pe două fronturi simultan mai au bătăi de cap cu raportarea de sustenabilitate: o cifră de afaceri netă de peste 2,25 miliarde de lei și o medie de peste 1.000 de angajați.
Aceleași criterii drastice se aplică și grupurilor de companii, calculate la nivel consolidat. Pentru anumite domenii speciale, termenul de grație este împins până la 1 ianuarie 2028. Firmele cu un an fiscal diferit de cel calendaristic se vor alinia noilor reguli la primul exercițiu care începe după aceste date.
Să fim bine înțeleși: ordinul nu pune pauză raportării pe piață, ci curăță terenul de excese. O perioadă de tranziție se aplică pentru exercițiile deschise între 1 ianuarie 2025 și 31 decembrie 2026.
Cum funcționează scutul pentru micii furnizori?
Dacă o firmă era obligată să raporteze înainte, dar acum se situează sub pragurile de 2,25 miliarde cifră de afaceri și sub 1.000 de salariați, ea respiră ușurată și primește o scutire temporară.
Atenție însă: excepția nu se aplică entităților speciale prevăzute în reglementările contabile la capitolul 72.
Pot refuza companiile mici cererile abuzive de date?
O gură de oxigen vine sub forma conceptului de „entitate protejată”, croită special pentru IMM-uri și furnizorii prinși în angrenajul marilor corporații. O firmă intră sub această umbrelă dacă are sub 1.000 de angajați și livrează servicii sau produse unei companii obligate să raporteze.
La calculul acestui prag nu se pune la numărătoare personalul filialelor sau al firmei-mamă. În plus, filialele marilor grupuri nu pot pretinde această protecție în fața propriei societăți-mamă.
Furnizorii protejați au acum drepturi clare în fața giganților economici. Ei pot spune simplu „nu” atunci când marile companii le cer date de sustenabilitate care depășesc standardele voluntare. La rândul lor, firmele raportoare nu mai au voie să ceară prin contracte informații dincolo de aceste limite. Dacă au cerut deja ceva în plus, sunt obligate să-i arate furnizorului exact ce depășește limita și să-i reamintească dreptul de refuz.
Ce fac companiile rămase fără date din piață?
Pentru a dovedi că e protejată, o firmă poate da o simplă declarație pe propria Atenție, această protecție vizează strict sustenabilitatea și nu anulează alte obligații legale, cum sunt cele privind diligența necesară.
În primii trei ani de la aplicarea regulamentului, legiuitorul lasă o marjă de manevră. Dacă o companie mare nu reușește să strângă toate datele din lanțul de aprovizionare, nu este penalizată imediat.
Trebuie doar să explice transparent în raport ce eforturi a făcut, de ce s-a blocat colectarea și ce planuri de viitor are. După această perioadă de grație, însă, joaca se încheie: datele vor trebui culese direct din teren sau bazate pe estimări riguros validate.